Mocăniţa, devenită astăzi celebră în ţară şi în străinătate, era, la început, un tren de uz forestier, dirijat de o locomotivă cu aburi. De altfel, şi astăzi localnicii o folosesc la căratul lemnului.
Linia ferată care leagă Vişeu de Sus de Comanu, punctul final al traseului, este de ecartament îngust (760 mm) şi a fost construită în anii 1924-1932.
Şi atunci, ca şi astăzi, pentru micile cătune din sus de Vişeu, spre graniţa cu Ucraina, Mocăniţa era singurul mijloc de transport, singurul contact cu civilizaţia. Locomotivele cu aburi utilizate azi, cele care dau farmec trenului, au fost construite prin anii ’50 ai secolului trecut, la Reşiţa. Au fost restaurate şi reparate mereu şi acum sunt unice în Europa, pentru că nicăieri nu se mai circulă cu asemenea „bijuterii pe şine“. „Înainte vreme, Mocăniţa era folosită pentru transportul materialului lemnos. Pentru turişti e numai de doi ani încoace. Linia ferată e administrată acum de Romsilva“, ne-a explicat şeful trenului, Vasile Belciug.
Mocăniţa e disponibilă transportului turistic începând din aprilie şi până pe 20 octombrie, când face ultimul drum, înainte de căderea zăpezii. După această dată, îşi odihneşte osiile obosite de-atâta umblat în lunga iarnă de la munte. Din primăvară va începe iarăşi să urce pe lângă râu, pufăind veselă, încărcată de turişti curioşi.
Din Vişeu de Sus, de la o înălţime de 600 de metri deasupra nivelului mării, Mocăniţa se căzneşte din răsputeri să ajungă la 1.100 de metri, în zona Comanului, de unde se întoarce plină de buşteni.
Cu tot cu combustibil, o astfel de locomotivă cântăreşte 24,8 tone, iar la golire rămâne cu doar 20 de tone. Atunci când transportă doar turişti, locomotiva buclucaşă se opreşte la Făina, la 31 de km de Vişeu, cu două staţii înainte de Comanu, unde, la umbra unor foişoare din lemn, vizitatorii pot înţelege ce înseamnă cu adevărat linişte, aer curat şi susur cristalin de apă.