Paula Ivan, deţinătoare a recordului olimpic la 1.500 de metri (care însă stă în picioare), povesteşte cum a reuşit o performanţă remarcabilă, într-un context în care cele mai mari puteri ale lumii îşi disputau supremaţia şi în sport.
Paula Ivan, dublă medaliată la Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, este profesor la Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti. Peste câteva zile se împlinesc 30 de ani de când fosta sportivă a stabilit un record olimpic care nu a fost doborât nici acum, deşi de la Olimpiada din Coreea de Sud s-au mai derulat şapte ediţii ale Jocurilor Olimpice, iar atletismul a evoluat enorm.
Paula Ivan a povestit pentru „Adevărul“ cum au stat lucrurile în 1988, cum a cucerit acea medalie olimpică de aur, dar şi cum a ratat de puţin încă o performanţă notabilă. „Weekend Adevărul“: Vă amintiţi momentele de la Seul? Paula Ivan: Sigur că da! Mai ales că s-au derulat în- tr-un context special. Jocurile Olimpice de la Seul au avut o importanţă deosebită şi un nivel valoric foarte ridicat la toate disciplinele sportive, pentru că urmau după două ediţii, cea de la Moscova din 1980 şi cea de la Los Angeles din 1984, care au fost boicotate de cele mai mari puteri ale lumii, SUA, respectiv URSS. S-a simţit o tensiune specială la vremea respectivă? La Seul a fost o concurenţă acerbă între americani şi aliaţi, pe de o parte, respectiv ruşi şi aliaţii lor, de cealaltă parte. De aceea, atunci s-au înregistrat o serie de rezultate foarte valoroase pentru atletismul internaţional, printre care şi recordul meu de la 1.500 metri. Azi, la 30 de ani distanţă, nouă dintre recordurile de la Seul sunt în picioare, majoritatea la fete, stabilite de atlete de legendă ca americancele Florence Griffith-Joyner şi Jackie Joyner-Kersee sau rusoaica Tatyana Samolenko, cea care m-a devansat la Seul în proba de 3.000 metri. La vremea respectivă, pot să spun că noi, românii, eram undeva în lateral, între cele două puteri, dar ne-am strecuta bine în elita performanţei.
A fost prima dvs. Olimpiadă? La Seul, am trăit primele Jocuri Olimpice ca sportivă. Puţini ştiu însă că, de fapt, prima mea experienţă în lumea competiţiilor olimpice a fost la Moscova! Acolo, în 1980, am fost prezentă, ca tânără speranţă, la demonstraţiile care aveau loc la diferite discipline, în cazul meu la atletism, în cadrul Jocurilor Olimpice.
Cum aţi ajuns acolo?
Aveam 17 ani, câştigasem Crosul Tineretului, a cărei finală pe ţară avea loc an de an pe 2 mai pe fostul Stadion Republicii şi ca premiu am fost recompensată cu o deplasare la Moscova, unde se desfăşurau Jocurile Olimpice. A fost o experienţă frumoasă, interesantă şi impresionantă care, pe undeva, m-a ambiţionat şi motivat, privind acum, după ani şi ani, în perspectiva a ceea ce a urmat la Seul, unde a fost cu totul şi cu totul altceva.
Aţi fost marcată de experienţa de atunci? La Moscova, am descoperit cu adevărat farmecul Jocurilor Olimpice, pentru că efectiv am avut timp să văd festivitatea de deschidere, pe cea de închidere, tot felul de evenimente. La Seul, fiind sportivă, mi-am văzut de program, odihnă, refacere, iar atenţia şi concentrarea mea au fost doar pe ceea ce făceam la antrenamente pentru a-mi îndeplini obiectivul.
Obiectivul a fost o medalie? Bineînţeles că am plecat de acasă cu gândul la o medalie. Ce fel de medalie conta mai puţin, numai să fie medalie, pentru că era o medalie olimpică! Jocurile Olimpice reprezintă competiţia supremă în sport şi visul oricărui sportiv, o medalie olimpică este un rezultat cu totul şi cu totul deosebit, iar aurul olimpic este ceva unic, măreţ, ce nu poate fi descris în cuvinte, mai ales că a fost dublat, în cazul meu, şi de atingerea unui nou record olimpic.
Care a fost strategia atunci?
Când vorbim de cursele de semifond şi de fond avem de-a face cu mai multe tipuri de atleţi. Unii pleacă tare, într-un ritm constant, pe care încearcă să-l ducă până la capăt. Alţii îşi calculează ritmul acolo, să fie în pluton, într-o poziţie care să le permită un atac în forţă în zona turnantei, pe finalul cursei, pe ultima sută de metri. Mai sunt unii care îţi stau în coastă la cotitură, pândind un moment de slăbiciune de-al tău, de care ei să profite şi să atace. Care erau cele mai de temut adversare? Pe timpul meu, rusoaicele erau atlete de mare valoare, erau foarte tari şi intrau în categoria celor cu finiş puternic, bazat pe forţă şi viteză. Într-o cursă alergau cam două-trei atlete din Rusia. Îşi făceau tactica dinainte, stabileau pe cine mizau să câştige, în aşa fel încât una sau două ţineau ritmul cursei exact cum şi-l calculau, iar a treia venea tare, pe finiş. Cu această tactică au obţinut foare multe rezultate şi medalii, au doborât recorduri… Pentru rezultat sacrificau mereu una, două atlete, pentru izbânda celei de-a treia. Însă e clar că îşi făceau calculele de dinainte, îşi cunoşteau atletele, potenţialul lor şi care dintre ele este susceptibilă de cel mai bun rezultat.
Vi s-a întâmplat să pierdeţi din această cauză?
Chiar la Seul, în prima cursă, cea de 3.000 de metri, pe care am pierdut-o pe final, dintr-o greşeală tactică, pentru că am început finişul mult prea devreme. Tatyana Samolenko, dublă campioană mondială cu un an înainte de Seul la 1.500 şi 3.000 metri, a avut finişul mai bun ca al meu. Atunci a luat aurul şi a stabilit recordul olimpic care până azi n-a fost doborât. Au urmat însă acel aur şi recordul care stă şi acum în picioare. La aproape o săptămână distanţă, pe 1 octombrie, într-o zi de joi a fost programată cursa la 1.500 de metri. Deja aveam medalia luată, îmi atinsesem obiectivul şi eram mult mai relaxată. În ziua cursei, domnul Ion Puică, antrenorul meu, mi-a zis: «Polino, m-am gândit eu la o tactică şi aşa o să facem. Să nu te sperii, dar aşa o să facem. O să începi tare de la început, pe acelaşi sprint şi să faci în aşa fel încât să menţii ritmul». «Nu va fi prea tare?», l-am întrebat. «Pe rezistenţă eşti foarte pregătită şi poţi, dar să nu te sperii. Dacă vei alerga în pluton, cu celelalte, pe final una dintre rusoaice te va bate şi e păcat». Am procedat exact cum mi-a spus şi a avut dreptate.
Am pornit tare, am ţinut ritmul şi am câştigat. V-au ţinut puterile? Când mă apropiam de finiş, eu nu mă gândeam la medalie sau la record, ci să nu vină vreo rusoaică tare din spate şi să mă bată, cum păţisem la 3.000 de metri. Se vede pe reluări cum în ultima parte, pentru siguranţa mea, m-am uitat de trei ori peste umăr, să văd dacă vine cineva din urmă: prima dată prin dreapta, apoi prin stânga şi încă o dată prin dreapta. La fiecare acea mişcare am pierdut timp, un timp pe care dacă nu-l iroseam, cine ştie… realizam şi un nou record mondial. Deci tactica antrenorului a fost bună? Lucram de ani buni împreună şi aveam o încredere oarbă în dânsul. Această încredere am căpătat-o în timp, prin muncă, antrenamente, competiţii şi rezultate pe care le-am trăit împreună. În urma programului de pregătire şi a antrenamentelor, mai precis a timpilor înregistraţi în antrenamente, domnul Puică îmi spunea înaintea fiecărui concurs cam cât voi alerga. Avea o precizie aproape perfectă în estimarea timpilor din competiţie, în raport cu ce «spunea» cronometrul la antrenamente. Văzând şi simţind în timp acest lucru, pe pielea mea, am ajuns la un nivel de încredere foarte ridicat, maxim aş spune, în dumnealui, în sfaturile pe care mi le dădea. Dacă mi-a zis că voi câştiga, am crezut asta şi chiar aşa s-a întâmplat. Statul român a oferit ceva, drept recompensă? Am fost aşteptaţi la aeroport cu flori, şi am primit recompensele care erau pentru locurile 1, 2, 3, în bani.
Sume consistente? Pentru medalia de aur, cu record olimpic şi record naţional, am primit 24.000 de lei, în condiţiile în care o Dacia era 70.000 de lei. Era aproape nimic. Şi cei de la Olimpiadă, sponsorii, au premiat locul 1, au dat câte un video cu televizor. Aşa am auzit. Dar noi am primit doar un video. Recorder. Iar pentru locul 2, un video, dar player.